La steaua

La steua care-a rasarit
E-o cale-atat de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga

Poate de mult s-a stins in drum
In departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Lucii vederii noastre.





    Icoana stelei ce-a murit
    Incet pe cer se suie:
    Era pe cand nu s-a zarit,
    Azi o vedem, si nu e.

    Tot astfel cand al nostru dor
    Pieri in noapte-adanca,
    Lumina stinsului amor
    Ne urmareste inca.


Omagiu


Tu nu traiesti decat prin poezie
Cu aripile pasarii maiestre
Iti urca sufletul pe cai albastre
Cat altele n-au fost si n-o sa fie.


Ai pus, durand prin veac atelier,
La gatul Frumusetii giuvaier,
Caci esti logosul cavaler
Indragostit de infinit si cer.


Ti-e versul, pentru fii tai, izvor,
Unde pe mal luceferii iti ard
Faclii, sa-ntinda lumuinos covor,
Spre vesnicia ta, marete bard.
In costelatii, demiurg, pe tron,
Esti Eminescu, alb Hyperion.


Mihai Eminescu


Ar trebui sa-i ridicam statuie
In alba piatra de pe Caraiman,
Sa-l vada toti, din drumul care suie
Bucegii, sanctuar daco-roman.


Maiastra prin vazduh, privirea lui e,
Trimisa peste sat transilvanean,
In prag un ghir de cer senin sa puie,
Vesmant pentru al doinelor alean.


Dar piatra sa infrunte vesnicia
Mereu cat zarea codrului, albastra,
Nu o atinga vantul, vijelia,
Ii vom deschide larg, in noi fereastra
Vom sapa luand drept Romania
Cu albul Caraiman, inima noastra.
Intru nemurirea lui Eminescu


Il poate tine-n lanturi Leviatanul
Si sclav sa-l treaca pe sub furcile maniei,
Dar cat existi, nu ne va piere neamul,
Tu reprezinti eternitatea Romaniei!


Cu versul Tau trecutu-i radacina
Copacului ce creste spre viitorime,
Calauzindu-l neabatut lumina
S-atinga plin de roade, zorile sublime.


Ne usurezi in strainie, anii,
Citindu-te, prin noi re-nvie primavara
Ca ieri sub cerul albei Transilvanii,
Caci unde-i poezia Ta, ne e si Tara!


Pe cartea de poezii a lui Mihai Eminescu


La mine am purtat de cand ma stiu
Volumul tau de versuri,
Hyperion al duhului cel viu
Nascut in universuri.


Tie ma-nchin ca inaintea unui sporit altar
Purtat odat' de voievozii musatini in lupta,
Caci lecuiesti cu nimbul pus pe fruntea ta, drept har,
Icarului cazut din zbor semet, aripa rupta.
................................................
Gandirii mele de intrebari netarmiuia spuza
Legat-ai partile gingase, dupa ce le-ai nins cu mirodenii
Prin codrul intunericului mandra calauza,
Pana la cuibul zanelor care slujeau in miezul noptii, denii.
................................................
Ne porti pe brate pruncii virginalei Pieta
Si ne-nfasori in giulgiul minunatei ridicari la cer.

Ovidiu Vuia - Misterul mortii lui Eminescu/Eminesciene


Culese de Malina Filimon



TREBUIA SA POARTE UN NUME


Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
In care luna isi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Batran,
        Stefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani si plugari,
Carora le placea sa spuna
Seara in jurul focului poezii-
"Miorita" si "Luceafarul" si
       "Scrisoarea a III a"

Dar fiindca auzeau mereu
Latrand la stana lor cainii,
Plecau sa se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

In timpul care le ramanea liber
Intre doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor induiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Barsei si ai Munteniei
Si ai altor tari romanesti.





Au mai existat si niste codri adanci
Si un tanar care vorbea cu ei,
Intrebandu-i ce se tot leagana fara vant?

Acest tanar cu ochi mari,
Cit istoria noastra,
Trecea batut de ganduri
Din cartea cirilica in cartea vietii,
Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii,
Care ii ieseau mereu fara sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi indragostiti
Care stiau sa le troieneasca toata floarea
Intr-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau sa poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.




               Marin Sorescu


O CALARIRE IN ZORI


Tacerea se izbeste de trunchiuri, se-ncrucise,
se face departare, se face nisip.
Mi-am intors catre soare unicul chip,
umerii mei smulg din goana frunzise.
Campul taindu-l, pe doua potcoave
Calul meu salta din lut, fumegand.
Ave, ma intorc catre tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigand.

Tobe de piatra bat, soarele creste,
taria cu acvile din fata lui
se prabuseste in treptele de aer, sticleste.
Tacerea se face vant albastrui,
pintenul umbrei mi-l creste
in coastele campului.



Soarele rupe orizontul in doua.
Taria isi naruie sfarsitele-i carcere.
Sulite-albastre, fara intoarcere,
privirile mi le-azvarl, pe-amandoua,
sa-l intampine fericite si grave.
Calul meu salta pe doua potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele salta din lucruri, strigand
clatina muchiile surde si grave.
Sufletul meu il intampina, ave!
Calul meu salta pe doua potcoave.
Coama mea blonda arde in vant.

Nichita Stanescu - "Sensul iubirii"

Culese de Adi Mocan si Lintu Andrei